În 1987, Naţiunile Unite definesc prin documentul ‘Viitorul nostru comun’[1], cunoscut sub numele Raportul Brundtland, dezvoltarea durabilă “ca fiind dezvoltarea
care îndeplineşte nevoile prezentului fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a-şi îndeplini propriile lor nevoi.” La Summit-ul Mondial din 2005, Naţiunile Unite se referă la cei trei piloni de bază ai dezvoltării durabile, care sunt: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială şi protecţia mediului.[2] Dezvoltarea durabilă are trei componente de bază: durabilitatea mediului înconjurător, durabilitatea economică şi durabilitatea sociopolitică. Declaraţia Universală  asupra Diversităţii Culturale a UNESCO, din 2001, introduce a patra componentă a dezvoltării durabile, ca fiind diversitatea culturală  “...diversitatea culturală este la fel de  necesară umanităţii, pe cât de necesară este biodiversitatea pentru natură“. Astfel dezvoltarea durabilă poate conţine nu numai obiectivul de creştere economică, dar şi obiective legate de satisfacţia intelectuală, emoţională, morală şi spirituală a existenţei durabile a umanităţii. În această nouă viziune, Dezvoltarea Durabilă se construieşte pe patru piloni de bază: creştere economică, dezvoltare socială, protecţia  mediului, diversitate culturală.

Lester R. Brown, creatorul Eco-Economiei, a înfiinţat în 1974 „Worldwatch Institute” care furnizează studii şi cercetări cuprinse în rapoarte anuale privind progresele care se fac pe calea dezvoltării unei lumi durabile: „Starea lumii” sau „Semne vitale”. Lester R. Brown atrage atenţia, în lucrarea „Planul B 2.0” asupra unei reale situaţii conflictuale între civilizaţia modernă industrializată şi mediul înconjurător:

  • tendinţa de epuizare a resurselor naturale de energie, de materii prime şi de hrană;
  • consumarea resurselor într-un ritm mult superior capacităţii lor proprii de regenerare;
  • deteriorarea fizică şi poluarea factorilor de mediu: apa, aer, sol.

„O societate durabilă este cea care îşi modelează sistemul economic şi social astfel încât resursele naturale şi sistemele de suport ale vieţii să fie menţinute”, nota Lester R. Brown. În Foreign Policy magazine, expertul american al eco-economiei, descrie cum “noua geopolitică a alimentaţiei, deja a  început  în 2011, să contribuie la revoluţii în diverse ţări“.[3] Lester R. Brown a lansat în 2011, cartea “Lumea pe culme: Cum să Prevenim Colapsul Economic şi de Mediu” (World on the Edge: How to Prevent Environmental and Economic Collapse), un manifest asupra necesitaţii protejării mediului, a resurselor şi a dezvoltării raţionale în general.

Conform teoriei lui H. Vancock[4], durabilitatea este un proces care vorbeşte  de dezvoltarea sub toate aspectele a vieţii oamenilor, simultan cu obţinerea prosperităţii economice, calităţii mediului şi echităţii sociale,  dimensiuni, care au ca vector şi dezvoltarea tehnologică. Dezvoltarea Verde (Green Development) este în general diferenţiată de Dezvoltarea durabilă, considerându-se a fi o durabilitate a mediului peste contextele economice şi culturale.




[1] United Nations, Our Common Future (1987), Oxford: Oxford University Press. ISBN 0-19-282080-X
[2] World Summit Outcome Document (2005), World Health Organization, www.who.int
[3] Brown, Lester R. “The New Geopolitics of Food”, Foreign Policy, May/June 2011
[4] Hasna, A. M. (2007). “Dimensions of sustainability”. Journal of Engineering for Sustainable Development: Energy, Environment, and Health 2 (1): 47–57.