Pentru liderii politici, ca şi pentru publicul informat, avertizările repetate formulate de lumea ştiinţifică în ultimii decenii, au început să fie confirmate în realitate. Schimbările climatice, înteţirea ca frecvenţă şi intensitate a fenomenelor meteorologice extreme, crizele recurente legate de accesul la resurse dovedesc în mod convingător ca ne apropiem de sfârşitul unui ciclu de dezvoltare pe baza unui model care s-a dovedit greşit, punând în pericol însăşi supravieţuirea omenirii pe singura sa planetă. Lumea politică este acum obligată să ia în considerare necesitatea schimbării paradigmei de creştere şi să imagineze noi strategii şi instrumente de lucru adaptate stării de fapt actuale.

Academicianul Alexandru T. Bogdan este o autoritate recunoscută în materie de abordare sistemica a ideii de dezvoltare socio-economică, în armonie cu integritatea mediului natural. Creator şi animator de şcoală într-un domeniu de interes vital pentru viitorul României, Domnia Sa ne oferă acum, alături de talentata cercetătoare ing. Dana Comşa, o nouă abordare – aş spune chiar revoluţionară – la confluenţa ecologiei aplicate cu diplomaţia, domeniu rezervat cândva doar interacţiunii politice a statelor. Este o iniţiativă salutară, care va stârni, desigur, şi controverse, dar care se înscrie firesc în fluxul principal al dezbaterilor pe tema problemelor globale ale omenirii.

Conceptul de dezvoltare durabilă este acceptat în prezent pretutindeni ca modelul optim pentru depăşirea crizei de sistem actuale. Faptele  arată că omenirea va trebui, acum şi în perspectivă, să consume din ce în ce mai puţine resurse naturale pentru a obţine produse cu valoare adăugată din ce în ce mai mare. Este nevoie să înţelegem că civilizaţia umană este parte a unui ecosistem complex, dependent de fluxurile de materie şi energie şi având capacitatea de a se autoregla.

Autorii acestui important volum, demonstrează că, într-o lume a interdependentelor sporite şi extinse la scara planetară, cooperarea este singura modalitate de a face faţă sfidărilor cu care ne confruntăm. Ca alternativa viabilă faţă de actuala dispersare a eforturilor, ei ne propun un nou instrument funcţional de conlucrare coordonată la nivel internaţional pentru promovarea în apt a principiilor şi practicilor dezvoltării durabile – „eco-bio-diplomaţia”. În esenţă, lucrarea susţine că sporirea credibilităţii şi eficientei acţiunii diplomatice clasice va fi determinată, acum şi în viitor, de extinderea sferei sale de aplicare în vastul domeniu al dezvoltării durabile, în concordanţa cu marile tendinţe ce se afirmă pe plan internaţional.

La fel ca şi celelalte ţări membre ale Uniunii Europene, România este obligată în
contextul actual să-şi regândească modelul de dezvoltare şi direcţiile prioritare de acţiune. Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă a României a fost finalizata în 2008, în urma unor ample dezbateri publice, fiind aprobată şi asumată de Guvernul României. Orizontul acestei strategii este anul 2030, cu ţinte intermediare pentru 2013 şi 2020, astfel încât până în anul 2030, nivelul de performanţă al României să ajungă la paritate, iar în unele privinţe chiar să depaşească media ţărilor UE din acel an în privinta principalilor indicatori ai dezvoltării durabile. Între timp, criza economică şi conjunctura internaţională nefavorabila au introdus unele corecturi faţă de proiectiile iniţiale. De aceea, elaborarea unei versiuni revizuite şi actualizate a strategiei capătă caracter de urgenţă, cu atât mai mult, cu cât o asemenea acţiune era prevazută chiar în dispoziţiile documentului pentru anul 2010.

Construirea unei Strategii Naţionale proprii pentru Dezvoltare Durabilă pe baza reperelor conceptuale şi prescriptiilor metodologice stabilite în comun este o obligaţie ce derivă din calitatea de membru al UE. Uniunea Europeana a făcut un nou pas înainte, prin adoptarea, în martie 2010, a Strategiei Europa 2020, care sintetizează viziunea pentru următorul deceniu axată pe aplicarea principiilor dezvoltării durabile. Documentul stabileşte pentru toate ţările membre, deci inclusiv pentru România, obiective clare în cinci domenii vitale: ocuparea forţei de muncă, educaţia, ştiinţa, energia şi combaterea sărăciei. Este evident că Strategia Naţională Revizuită a României pentru Dezvoltare Durabilă, aflată deja în întarziere, va trebui să încorporeze şi aceste elemente noi.

Volumul de faţă pune unele întrebari importante, unele tulburătoare, cu privire la calea de urmat. Dincolo de considerentele teoretice şi de noile contribuţii conceptuale, autorii reuşesc să transmită un mesaj optimist. România are încă şansa să se reorienteze spre un model clădit pe principiile dezvoltării durabile, deoarece dispune de potenţialul natural şi uman necesar. Pentru a valorifica din plin acest potenţial real, avem nevoie de un plus de voinţă politică şi de o ameliorare radicală a modului în care sunt gestionate aceste resurse.